Ivan Zubeldian

Orice analiză asupra felului în care a ajuns USL să guverneze, trebuie să plece de la episodul anterior, acum uitat de presă și analiști, al ofertei de demisie anticipată din scrisoarea lui Băsescu de acum o lună de zile.

Scriam atunci că singurul rost posibil al scrisorii ar fi fost de a pregăti lansarea unui partid al lui MRU. Și că aceasta va conduce inevitabil la schimbarea urgentă a țintei lunetiștilor USL de pe Băsescu pe MRU. Acum cred că planul era mai lax dar și mai larg.

Imediat după asta, PNL a început racolarea furibundă a parlamentarilor PDL dispuși să schimbe tabăra. Trebuie înțeles că aducerea trădătorilor e o operațiune cu costuri complicate pentru USL, remunerarea lor nu se va putea face fără a nemulțumi propriile trupe. Locurile eligibile și funcțiile nu erau suficiente nici pentru parlamentarii vechi ai USL, nu mai vorbim de cei parașutați din PDL. Însă Crin a ignorat complicațiile viitoare și a început o campanie masivă de recrutare tocmai pentru că a văzut în rămânerea lui MRU la putere un pericol mortal: prezidențiale anticipate după două-trei luni de MRU triumfător în lupta cu criza ar fi însemnat sfârșitul PNL prin pierderea prezidențialelor și defectări masive către o nouă formațiune liberală. Obiectivul lui Crin (adică a celor care-l finanțează, că el personal obiective politice nu prea are) a devenit trecerea moțiunii și trântirea guvernului Ungureanu. Chiar dacă Ponta nu-și dorea deloc să ajungă la guvernare. Aici e un punct care trebuie reținut, forțarea moțiunii l-a băgat în corzi pe Ponta și-l expune unor riscuri inutile din punctul lui de vedere.

Devine evident că liberalii au forțat căderea lui MRU tocmai din cauza scrisorii lui Băsescu. Trecerea moțiunii a fost rezultatul direct al scrisorii, mai bine zis al ce se citea printre rândurile ei. Iar asta presupune un plan. Unul pe care toată lumea se chinuie să-l deslușească.

Eu unul cred că nu există un plan ci o tehnică, una foarte apropiată de jujutsu, artele marțiale japoneze în care folosești energia loviturii adversarului pentru a-l doborî. Nu există un plan pe puncte, Băsescu e suficient de experimentat ca să știe că planurile detaliate sunt utopii. Există însă o amenințare clară – PDL nu poate câștiga iar USL riscă să ia majoritatea – care presupune un răspuns.

Tot ce a făcut Băsescu din primul moment în care a oferit guvernarea lui Ponta, trecând prin scrisoare și apoi prin lipsa de răspuns la racolările din PDL, intră în aceeași categorie de reacție: dacă adversarul e mai puternic, nu para direct lovitura. Lasă-l să ia avânt, preia-i lovitura, amplific-o într-o direcție greșită, apoi dezechilibrează-l. Până una alta Crin a contat că lovește în Băsescu și s-a trezit că a dat în Ponta. Care intuiește tehnica și devine excesiv de prudent. Degeaba, sarabanda puterii a început și decontul devine inevitabil. Nici bine nu e investit că “cel mai cinstit guvern al României” se dovedește plin de impostori. Între revendicările clientelei flămânde, loialitățile față de mentorii politici, o relație complicată cu instituțiile occidentale și propriile orgolii de lider tânăr care are tot viitorul în față, Ponta pare a avea de jucat o partitură extrem de dificilă. Dacă nu cumva imposibilă.

Tăpălagă spunea undeva că a preda deliberat puterea către USL ar fi o dovadă de nebunie. Numai că Băsescu nu a predat nimic. A momit USL-ul la guvernare pentru că era singura alternativă de-ai slăbi si de a da răgaz PDL-ului să-și revină. Era mai slab decât ei pe multe fronturi și a continua să se bată ar fi însemnat înfrângerea masivă. Nebunia ar fi fost să pareze direct și să încaseze în plin loviturile USL-ului.

În plus, cred că foarte puțini, dacă sunt, sunt la curent cu strategia lui Băsescu. PDL cel mai puțin. Era imposibil de explicat liderilor PDL că cel mai bine e să lase puterea, cu o lună înainte de locale! Din cauza asta, dinspre PDL, se vede ca și cum nimeni nu se aștepta la asta, nici măcar Băsescu. MRU poate că știa că pierderea puterii e un scenariu foarte probabil, până la urmă mesajele lui insistente despre un nou partid, despre liberalism, despre faptul că e membru PNL, au fost esențiale pentru activarea panicii liberalilor lui Crin. Deși am dubii că ar fi fost de acord cu varianta asta.

Ce urmează? Un singur lucru: Băsescu se va concentra pe a amplifica orice mic dezechilibru din USL datorat accesului la butoane. După vreo săptamana de năuceală, începe să devină evident și pentru pedeliști care sunt avantajele opoziției și liderii PDL încep să speculeze bâlbele lui Ponta. Toți încep să priceapă că pot schimba defensiva cu ofensiva. USL se trezește înainte de locale în defensivă. Varanul n-a rezistat să arate public că el e artizanul căderii și el face jocurile. (n-a învățat nimic de la gafele lui Patriciu și Vântu din 2009) Antonescu, mulțumit că a scăpat de MRU nu prididește să afirme că Ponta e șefu’ dar e de bănuit că lucrurile vor sta altfel când finanțatorii lui vor vrea să-și ia partea. Prea puține oase la prea mulți câini flămânzi, rețeta sigură a unei încăierări pe cinste. Nu mai vorbesc de un alt lucru care scapă analiștilor: USL e o alianță de conjunctură pentru a asigura accesul la guvernare. Nimic nu leagă PSD de PNL, cu atât mai puțin de PC, decât dorința de a avea acces la resurse. Odată ce acum îl au, vor deveni firesc și fără posibilitate de schimbare, competitori și adversari. Constantin la Agricultură nu va juca politic în echipa lui Ponta ci financiar în echipa patronului său.

Pe fondul ăsta PDL poate ajunge mai repede decât ar fi sperat la o imagine mai bună. În orice caz, mai bună decât dacă ar fi continuat să încaseze.

Lovitura maximă de luni ar fi ca guvernului Ponta să nu obțină voturile de investitură în Parlament. Ar urma o păruială de nedescris în USL. Personal eu nu cred că e posibil dar e mai important ca alții să creadă, nu eu. În orice caz, concluzia e că Băsescu a aplicat USL-ului o frumoasă mișcare de jujutsu, lovitura pe care ei o credeau decisivă a lovit în gol și i-a dezechilibrat. De fapt, departe de a fi terminat, jocul e relansat și încă cu adversarul principal în defensivă, chiar înainte de o confruntare electorală care va stresa la maximum firavele legături dintre partidele USL.

PS: Cineva îmi scrie că e o mișcare bună dar ea nu vine din abilitate ci din faptul că Băse nu mai are putere și e cu spatele la zid. Asta mă face să cred că unii dintre cititori au văzut în articol un soi de exercițiu de admirație tras de păr. E adevărat că admir inteligența politică a lui Băsescu dar e la fel de adevărat că, pentru mine, primul vinovat pentru situația limită e chiar el. Acum însă e un moment prost să facem pe criticii lucizi. Important e să vedem ieșirea. Să trăim în prezent.

Cele trei condiții puse de Băsescu pentru a demisiona sunt suficient de laxe pentru a duce cu gândul la faptul că scopul real al scrisorii nu e imediat vizibil. Băsescu nu cere de fapt nimic precis ca o condiție a demisiei. E ca și cum ar fi vrut să se asigure că liderii USL văd în ea o capcană și o refuză. Ceea ce de fapt au și făcut, azi dimineață. Întrebarea e ce urmărește Băsescu?

Capcana era evidentă, lansarea lui MRU ca adevăratul candidat al dreptei la prezidențialele anticipate, recuperarea liberalilor într-o nouă formațiune de dreapta condusă de MRU, scoaterea PNL din USL și extincția politică a nocivei grupări Antonescu. În schimb Băsescu ar fi dobândit o curioasă dimensiune istorică. Nu e de mirare că prima care a denunțat oferta a fost Norica.

Asta s-ar fi întâmplat cu siguranță dacă USL ar fi acceptat. Dar Ponta a rupt teatral scrisoarea și convingerea mea e că asta și aștepta Băsescu de la el. Când Ponta a spus la tribună “mă așteptăm să fie demisia”, a enunțat de fapt cheia problemei: tot scenariul “capcanei” s-ar putea derula fără să fie nevoie ca USL să accepte vreo condiție. E deajuns ca Băsescu să demisioneze.

Atunci care e de fapt scopul scrisorii? Dacă plecăm de la premiza că refuzul era așteptat, ce schimbă acest refuz public? Chestiunea cu deturnarea agendei e o copilărie, nu faci oferte de demisie ca să strici congresul lui Ponta.

Realitatea e că Băsescu are în continuare arma demisiei și implicit a lansării anticipate a lui MRU la prezidențiale. După congresele de azi, Antonescu va fi înscăunat prezidențiabil. Să presupunem că Băsescu demisionează prin toamnă, înainte de legislative. Noua formațiune a dreptei promisă de MRU fiind deja apărută, el va fi candidatul dreptei și contracandidatul lui Antonescu. Sprijinit și de PDL.

Eu cred că scrisoarea de ieri e în primul rând un mesaj puternic pentru o parte a PSD-istilor și PNL-iștilor: MRU e delfinul, îl susțin total, puterea mea trece la el și nu vă loviți de mine dacă vreți să mergeți lângă el. Pentru că scrisoarea i-a forțat să fie radicali în răspuns pe liderii USL, cei care ar pleda pentru o colaborare cu MRU nu vor avea decât alternativa plecării. Dacă acum vorbim de trădări, înainte de locale, să te ții ce demisii în sens opus riscă să aibă loc după ce-și face MRU partid și e clar că Băsescu e gata să se dea la o parte.

Era important ca mesajul să fie primit în chiar ziua în care Antonescu era oficializat candidat la prezidențiale, era important ca toți să priceapă că dacă Băsescu pleacă, rămân cu MRU.

În al doilea rând, Băsescu le-a pus o întrebare simplă: ce vreți, încă doi ani cu mine sau 4 cu MRU? Și cred că ideea că trebuie să se bată la prezidențiale anticipate cu MRU, i-a speriat. Dar mai important, chiar dacă Ponta se aștepta “să fie demisia”, au înțeles cu toții că în condițiile în care MRU e popular, demisia sau suspendarea lui Băsescu nu e deloc în interesul lor.

Ceea ce face din MRU ținta și problema lor principală.

Așadar, din punctul meu de vedere, scrisoarea pregătește lansarea noii formațiuni a lui MRU, poziționarea ei ca adversar principal al stângii și recuperarea electoratului liberal, poate și a unor pesediști, în interiorul ei.

1. Cristian Preda trebuia să-și prezinte demisia, înainte de a fi demis. Intelectualii sunt oameni ai ideilor și nu ai banilor. Nu poți “lupta din interior” dacă moțiunea ta a luat 3 voturi acum un an și nimeni nu te susține în partid. Nu poți fi profesor și să încerci să te victimizezi ca Oprescu. Nu poți fi parlamentar european și lider local în același timp. Oricât de progresist, vizionar, destupat la cap, și nu numai, ești.

2. Nu degeaba se spune în popor “să te ferești de omul ciung”. Nu pentru că poporul e rău de felul lui ci pentru că știe, de dinainte de Freud, ce ravagii produce în individul comun un handicap. Prigoană e aici să ne reamintească aceste adevăruri simple. Nu vrea să fie primar, vrea să ne arat că el e bărbat. Cu orice preț. Un preț foarte scump pentru noi.

3. Nicușor e, în primul rând, un diminutiv. Ceva drăgălaș, demn de admirație, dar mic. Degetul mic al lui Dumnezeu care vede pe Udrea dar nu iartă. Degetul ăla care-l votează pe Oprescu.

4. Mitul BVB se va scufunda tăcut pe măsură ce miturile lansate de Udrea se vor scufunda la rândul lor. A se descoperi cu surprindere admirația “vechii gărzi” pentru MRU. Și dacă admirația e reală? Și dacă finalul va fi cam ca în ecuația “BVB=MRU”?

5. Votați Nicușor. Merităm din plin 5 ani de Oprescu.

Un sondaj de pe Madame Blogary a produs o serie de comentarii interesante despre candidatul ideal al dreptei la primăria generală în București. Articolul lui Sebastian Lăzăroiu de astăzi m-a determinat să fac la rândul meu un comentariu pe care, cu mici ajustări, îl reiau mai jos.

Presupunând că PDL vrea cu adevărat să câștige Bucureștiul și că nu va desemna un candidat de sacrificiu să-l facă pe Oprescu să arate prost și să-și toarne o fundație solidă la o viitoare ipotetică carieră politică, se pune întrebarea care e candidatul care ar putea câștiga.

Pe Blogary s-a votat o listă de nume din care rezultă că cititorii ar prefera pe Boagiu, Nicușor Dan sau Prigoană. Sebastian Lăzăroiu propune o analiză din care rezultă că nu e important candidatul (deși Prigoană e menționat, provizoriu, în text) ci contextul politic în toate sectoarele. Mie unul mi se apre că versiunea Prigoană e pierzătoare și am explicat acolo de ce. Boagiu e o alegere interesantă pentru a pune în dificultate pe Oprescu dar nu pentru a câștiga. Nicușor Dan ca alegere a cititorilor Blogary mă face să-mi pun întrebări despre profilul cititorilor. Cred că PDL poate câștiga Bucureștiul iar felul în care o poate face e destul de simplu.

Când facem analize pentru localele de anul ăsta în București, toate scenariile sunt plauzibile. Articolul lui Lăzăroiu este nu atât o predicție cât, mai degrabă, o strâmbă inteligentă plasată în tabăra de campanie a USL-ului. Pozitivismul analizei e tentant dar, dacă ne gândim puțin unde e miza de fapt, vedem că totul va depinde de un singur lucru: candidatul PDL la PMB. Tonul campaniei și implicit mobilizarea/demobilizarea electoratului va fi dată de bătălia cu Oprescu. Și, indiferent de intențiile de vot de acum, rezultatul va fi determinat de mobilizarea la vot, atunci. Exact cum a fost și data trecută. Un weekend frumos cu Prigoană candidatul PDL e rețeta câștigătoare pentru Oprescu. Cei care vor să scape de Oprescu nu se vor mobiliza ca să-l voteze pe Prigoană iar fanii Taraf și radiomanele vor prefera să iasă la un mic în cadrul mișcării “occupy small brains with great music”. Dincolo de meritele politice mărunte, cei doi sunt același aluat. Adică se bat pe același electorat. Prigoană va lua voturi de la Oprescu dar nu va mobiliza absenții dreptei și nu va lua suficiente să câștige.

Cheia e absenteismul. De fiecare dată când pare imposibil, mobilizarea absenților e echivalentă cu crearea de voturi din nimic. În 2009, Vântu și Patriciu au reușit să mobilizeze la vot votanții dezamăgiți ai lui Băsescu. Nu se schimbă intenții de vot în ultimele luni, se decid indecișii. Se recuperează deziluzionații. Se motivează leneșii.

Dacă ținem cont de asta, e vital ca PDL să propună un candidat care-l poate domina atât la maniere cât și la expertiză administrativă pe Oprescu. Nu Făt Frumos, nu noutatea contează acum, e prea târziu pentru asta. Ce contează acum e ca electoratul dreptei să vadă că există o șansă, că există o miză și că dreapta are un candidat care știe ce e de făcut. Un candidat care poate demasca pertinent măgăriile lui Oprescu. Un candidat care să te facă să ieși din casă la vot, chiar dacă nu-l iubești. Exact cum au ieșit cei care l-au salvat pe Băsescu în 2009.

Pe lista de pe Blogary, nimeni nu e în stare de asta. Cu toate astea eu cred că personajul există. De data asta însă, tac chitic.

PS: Îmi place la Lăzăroiu pentru că știe să scrie și nu a devenit adeptul noului val al limbajului de lemn. Tot dau peste tot felul de prostii docte și nu înțeleg de ce nu mai putem face analiză politică sau electorală în limbaj natural. De curând am dat peste “profilul comunicațional al lui Silviu Prigoană care se suprapune cu profilul comunicațional al lui Oprescu“. Ce naiba o fi asta?

Construcțiile politice au scopuri electorale și un electorat bine definit. Fără scop electoral orice construcție e șubredă și poate rezista cel mult ca alianță tactică când scopul e altul. (aici e diferența într USL care are un scop electoral și ACD care e doar paravanul unui troc mandate contra bani și influență media)

Pentru ce?

De aceea orice discuție despre Mișcarea Populară trebuie să plece de la scopul ei electoral care poate fi doar unul:

Mobilizarea electoratului de dreapta veritabil la voturile din 2012, în special la parlamentare. Vorbim de majoritatea mută pentru care politica e teritoriul demagogilor și escrocilor și care a renunțat să mai iasă la vot.

Pentru cine?

Să definim membrii acest electorat:

Antreprenori, profesii liberale, salariați în mediul privat, care

1. își câștigă proprii bani din munca și talentul lor
2. nu trăiesc din subvenții, salarii sau contracte de la stat
3. plătesc taxe
4. se luptă cu o birocrație din ce în ce mai sufocantă

Aceștia sunt dreapta transpirată, nu dreapta de carton din partide sau care dezbate steril în seminarii, forumuri și pe bloguri. Aceștia sunt oamenii care își doresc un stat care să-i respecte și să-i lase în pace, taxe mai mici, birocrație mai puțină. Exact ce nu le-a oferit nici CDR, nici PNȚCD, nici PDL. Exact ce nu știu să ofere NR și conducerea PDL acum.

Ce?

Dacă vorbim de oameni care își câștigă banii prin munca lor, există patru subiecte majore  pentru care o astfel de mișcare politică trebuie să propună proiecte simple, pragmatice dar îndrăznețe. Patru subiecte pentru care trebuie soluții aplicabile prin legi sau pachete de legi:

1. Fiscalitate – taxe mici
2. Justiție  - justiție incoruptibilă
3. Administrație  - debirocratizare
4. Microfinanțarea – cadru legal nou

O astfel de mișcare nu e partid politic și nu-și propune să epuizeze subiectele programelor economice și sociale pe care le abordează partidele. De altfel aici ar trebui să fie și forța demersului, în simplificare și concentrarea mesajului pe ce e cu adevărat important pentru cei cu care vorbim. Nu ne interesează că nu suntem relevanți pentru pensionari sau salariații de la stat. Nu ne e frică că nu avem public important la sate.

Cum?

Ideile de nou partid sau de alianță ies din cauză, prima pentru că presupune o logistică complicată și e extrem de expusă oportuniștilor de carieră, a doua pentru că implică negocieri cu decidenți politici fundamental opuși schimbării.

De aceea cred că cea mai bună soluție e cea a unui grup informal la care să adere orice membru de partid sau ne-membru  care subscrie la obiectivele și proiectele de mai sus. Instrumentul care dă coerență mișcării e o Adeziune care enunță viziunea și scopurile mișcării pe care semnatarul se angajează să le susțină  în interiorul partidului sau grupului său.

Cu alte cuvinte și un membru PNL și un membru PDL și chiar un PSD-ist, pot deveni susținători ai mișcării dacă semnează angajamentul. Atât MRU cât și Predoiu pot semna un astfel de document fără a se înregimenta politic.

În primă instanță Mișcarea e un cadru coerent de dezbatere pe net și în lumea reală (întâlniri periodice) a ideilor îndrăznețe și pragmatice de reformă pe cele 4 axe formulate anterior: fiscalitate, justitie, birocratie, microfinanțare. Fiecare axă va avea un owner/moderator care va asigura coerența dezbaterii și care va distila ideile. Ownerii se asigură că discuțiile și textele nu derapează spre eseu sau polemică sterilă și rămân în zona soluțiilor posibile și aplicabile. Mișcarea are o conducere administrativă, care dă coerență și cadrul de funcționare, nu are însă structuri de decizie politică. Politic totul se rezumă la angajamentul semnat.

După 3 luni fiecare owner publică un document care cuprinde esența ideilor și soluțiilor discutate, într-o formă simplă, în limbaj natural. Pentru fiecare axă toți simpatizanții mișcării votează 3 proiecte. Primele 3 proiecte din fiecare axă vor constitui manifestul politic al mișcării, proiectele pe care fiecare semnatar al angajamentului se obligă să le sprijine în grupul sau partidul său, în intervențiile publice.

În ideile de mai sus stă de fapt schița unei mișcări informale al cărei scop e dublu: de a scoate la vot absenții dreptei și de a pune pe agenda partidelor care se pretind de dreapta programe cu adevărat de dreapta. Partea dificilă e începutul: trebuie constituit un grup de inițiativă, 3-5 personalități cu viziuni publice articulate de dreapta, cu credibilitate, al cărei principal scop e să recruteze rapid oameni asemenea lor care să intre în discuțiile despre proiectele și legile de care dreapta are nevoie urgent.

Odată discuția amorsată, restul va veni de la sine.

PS: Iată și două idei simple, fezabile și îndrăznețe, care au tot revenit periodic în discuțiile din ultimii ani: Curțile cu juri și “Auto-birocrația” – ideea simplă că statul trebuie să obțină singur un document de la altă instituție de stat, nu să-l ceară contribuabilului să-l aducă.

Potrivit Mediafax

“Vicepreşedintele PDL Elena Udrea a declarat, duminică, după şedinţa Colegiului Director al PDL, că, în cazul în care organizaţiile partidului vor face alianţe la nivel local, culoarea aprobată pentru aceste alianţe este verde, iar sigla este inima.”

E, probabil, cel mai teribil suspans politic de la excluderea lui Geoană: care e culoarea? Dar simbolul? Cu simbolismul pur și simplu nu te joci, moncher. E periculos, martori îmi sunt Bivolaru și Năstase. Mii de casnice șușoteau ieri pe la colțuri, sute de taximetriști au bârfit conspirativ în taxiuri și alte zeci de interlopi cu ghiul și-au pariat haremurile pe subiectul ăsta: sub ce culoare va face PDL alianțe locale? Pe toți i-a eliberat Elena Udrea, după un chin care pare să fi durat o veșnicie: e verde!

Așadar, după doi ani de tractații și de dizertații, din Alba ca Zăpada care trebuia să câștige alegerile ce bat la ușă, ne-am procopsit cu o culoare și o siglă – inima. Adică un manual de branding sub care bandiții locali se vor putea asocia cu PDL-ul ca să nu piardă alegerile. E de bănuit că în felul ăsta PDL îi va da pur și simplu gata pe toți fraierii de plătitori de taxe pe care partidele i-au adus în pragul nevrozei după 20 de ani de democrație originală. Dacă e verde și inimă, e greu să mai reproșezi ceva unui partid care n-a făcut mare lucru pentru tine!

Bref, e un deastru și e așa din cel puțin două motive:

1. Delegarea către local va avea ca principală consecință un haloimis politic în care se vor insinua cele mai bizare personaje. Se vor asocia acele grupuri care au ceva de dat și de luat de la PDL. Majoritatea antreprenorilor nu au nimic de dat iar ce au de luat li se cuvine de drept. Așa că nu vor fi parte din schema asta. În schimb hoții de tot felul vor vedea aici o uriașă oportunitate de legitimare. Fiți pregătiți pentru o inflație de asociații cu denumiri patriotice, mai ales în județele controlate de inocenții baroni ai PDL-ului. Și mai fiți pregătiți pentru “Găletușele II”, un remake mult mai costisitor decât acum 4 ani.

2. Delegarea către local are ca principală cauză nu vreo strategie serioasă ci confruntarea cu realitatea: PDL nu are cu cine să se alieze la nivel național. Strategia obsesivă a unității a omorât orice alternativă. Spuneam de acum un an de zile că dreapta poate lua mai multe procente dacă se divide, nu dacă se unește. Unitatea trebuie să fie un demers post, nu pre-electoral. Deocamdată s-a dovedit doar un demers prost.

Elena Udrea, ieșită din nou printre primii la declarații ca să arate lumii că jocurile nu se fac fără ea, ne-a explicat care e sigla și culoarea. Aș fi preferat să înțeleg care sunt ideile. Care e programul. De ce aș vota PDL sau vreo alianță din jurul PDL-ului. Am aflat în schimb care e culoarea.

Cineva spunea că Mișcarea Populară e “Noul Partid”. Până una alta e doar un manual de branding. Local. La un produs care nu există. Și care va fi diferit de la județ la județ. Pe scurt: o utopie.

PS: Eram aproape să-l aplaud pe Berceanu, dacă l-aș fi crezut că-i displac în halul ăsta infractorii. Nu-l cred deloc, dar nu mă pot abține să constat că sindromul USL (două candidaturi la trei măgari) a început deja să marcheze conștiințele.

Un prieten a sintetizat admirabil: “Aproape a inaugurat un nou mandat”.

Ăsta e mesajul cel mai important, un “aproape” nou mandat, întoarcerea la cei care l-au votat, distanțarea de partide și politicieni, determinarea de a antrena veritabila societate civilă în reforme, determinarea de a nu mai intra în alegeri cu un electorat de dreapta dezamăgit, blazat și absent. Luciditate, curaj, viziune.

Asumarea francă a erorilor proprii, dincolo de un mat la tonomate care acum au intrat singure în capcana lui “n-are bască”,  e de fapt semnalul că o epocă s-a încheiat; m-aș risca să spun că epoca PDL s-a terminat. Asta nu înseamnă că de mâine e război, înseamnă că PDL va fi un simplu instrument, nu un partener. Un instrument de unică folosință. Dar, la final, tot cinismul trădătorilor din PDL li se va întoarce înzecit.

Pentru a continua o remarcă inspirată a lui Bleen care spunea ceva de genul “PDL-ul se retrage în panică și aruncă toate armele care-i încurcă la fugă”, Băse tocmai a luat drapelul de pe jos, cel aruncat  de Boc, și a inițiat un nou atac. Cu ce soldați? Nu cu ai lui Oprea, cu siguranță.

(Apropos, dacă mă uit ce e pe B1 unde Diaconescu e un salvator care va repera onoarea pierdută a României în lume iar Băsescu e un decrepit, încep să cred că ultrașii chiar au fost trimiși de Oprea să producă haos și să ațâțe golănimea.)

Multe din izbucnirile lui Băsescu din ultima vreme capătă alt sens dacă plecăm de la o realitate simplă: președintele e de fapt un om de dreapta, poate singurul om politic de dreapta pe care îl avem. Să mă explic. Începând de prin 2008-2009, omul politic Băsescu a suferit una din celebrele lui metamorfoze, poate cea mai puțin vizibilă dintre toate: a devenit un adept radical și necondiționat al liberalismului (în sens libertarian), al statului minimal și al pieței libere și un dușman tăcut dar tenace al etatismului. În mai 2010, în discursul în care anunța deja celebrele “măsuri”, lucrul ăsta a devenit evident și pentru noi, nu doar pentru apropiați. În același timp Traian Băsescu știe prea bine cum e poporul pe care-l guvernează: tarat de prea mulți ani de comunism și chin, cu două generații în putere care chiar dacă se forțează să nu gândească socialist, nu reușesc. Cu instituții intoxicate mortal de funcționari moșteniți de la Dăscălescu și cu căpușe private care sunt sursa principală de viață a politicului, indiferent de înclinație. A recunoaște public adevăratele sentimente și credințe  hayekiene ar fi echivalat cu o catastrofă de imagine și cu pierderea sigură a alegerilor în 2009. Or reforma se poate face dacă păstrezi puterea.

De aceea Băsescu, cu o abilitate și energie aproape neomenești, a practicat un permanent joc dublu: a dat tuturor de înțeles, la televizor, că e un “moderat” și popular (de-a dreptul populist, uneori) în timp ce a urmărit cu o consecvență vecină cu obsesia măsuri de reformă de dreapta. Aici însă nu e vorba doar de imagine – a forța un guvern cum e cel condus de Boc să facă reforme, nu e tocmai o banalitate, cum lasă să se înțeleagă antenele.

Eu cred că lupta asta a fost puțin prea mult până și pentru un căpitan de cursă lungă. Probabil că se luptă cu prea mulți deodată, deopotrivă “prieteni” și dușmani. E sigur că iritarea lui a atins un nivel pe care nu l-am văzut până acum. N-am văzut în direct discursul însă m-a emoționat fotografia de pe Mediafax. Nu e vorba de teatru, nu e vorba de slăbiciune, e vorba de o veritabilă indignare.

Aceeași iritare e cea care a dus, absolut nefericit, la acuzațiile de stângism aruncate lui Arafat. După doi ani de tăcere Băsescu simte nevoia să spună ce crede. Iar ce crede e destul de simplu: un profund dispreț pentru sistemul etatist și toți cei care în loc să-și câștige pâinea sau averile onest, fură cu nesimțire. Începând de la nenorociți care iau ajutoare sociale pe minciună și terminând cu mogulii de diverse calibre care și-au făcut averile furând de la stat. Un egal dispreț pentru toți politicienii care nu văd că Statul Social a murit și nu se mai întoarce. Băsescu e exasperat de idioțeniile iresponsabile ale lui Ponta și Antonescu dar e exasperat în egală măsură de idioțeniile propriului partid care se sinucide politic incapabil să vadă viitorul. În efortul lui uriaș de reformare a statului Băsescu a acumulat o cantitate enormă de frustrări.

Episodul Arafat poate fi privit din perspectiva asta, un om exasperat e foarte ușor de dezinformat pentru că vede mult prea ușor ceea ce își dorește să vadă. Și deși gafa îi aparține, felul în care a ajuns Băsescu să-l vadă pe Arafat se datorează altora.

Până la ora asta Băsescu nu a vorbit iar decizia Curții Constituționale (care a făcut un imens favor PDL-ului, chiar dacă unii de pe-acolo nu-și dau încă seama) modifică serios contextul. Întrebarea dacă Boc nu trebuie cumva să plece e din ce în ce mai legitimă. Sunt însă convins, deși nu am nici un fel de argumente, că Băsescu era mai iritat ieri de PDL și de Boc decât de Ponta și Antonescu. Cred că se simțea pe bună dreptate trădat și umilit de propriul lui partid. În fond, Ioan Oltean, această remarcabilă inteligență politică, a ajuns să ceară și să obțină capul unor miniștri sprijiniți de Băsescu. Oltean e cel care a cerut capul lui Lăzăroiu, tot el e cel care a deschis atacul la Baconschi. Tot Oltean își permitea ironii de aprozar după ce Băsescu a vorbit neinspirat despre Mișcarea Populară.

E posibil ca momentul în care Băsescu să se delimiteze clar de PDL să nu fie departe. Nu prea mai înțeleg în ce fel e Boc partenerul lui Băsescu și nici nu prea înțeleg la ce-i mai servește politic lui Băsescu sinuciderea colectivă a PDL-ului.

PS de rigoare: cred în continuare că Băsescu trebuie criticat și că critica rațională, cu argumente, e singurul antidot la otrava pe care ne-o injectează securiștii de rit vechi. (Ăia de rit nou sunt ocupați cu banii ca să-i plătească pe ăștia cu otrava) A-l critica nu înseamnă însă nici a-i călca în picioare  portretul, nici a pretinde că e un om de nimic. Totul e criticabil la deciziile unui om, fie el și singurul lider autentic al dreptei din acest moment. A critica nu înseamnă a slăbi ci a întări. Mai mult, momentul actual de slăbiciune pe care pare să-l traverseze Băsescu e cel mai probabil rezultatul faptului că cei din jurul lui au abandonat critica sănătoasă și dau de înțeles că e momentul în care Băsescu trebuie apărat cu orice preț. Băsescu trebuie apărat de un singur pericol veritabil: de sine însuși.